Regizor // Irisz Kovacs, proaspăt absolventă a Facultății de Teatru și Film din Cluj (UBB), are deja o activitate bogată și impresionantă în calitate de regizor de teatru. Am vorbit cu ea despre mentori, Premiile Uniter, momente de satisfacție și multe altele.
Cum a fost pentru tine ultimul an?
A fost primul an fără structura pe care ți-o oferă facultatea și am avut mare noroc să lucrez sau să fiu ocupată – în mai 2021 îmi terminam spectacolul de licență la Teatrul de Stat Constanța, după am fost rezidentă Fresh Start la Reactor de creație și experiment, apoi am participat la Festivalul D-butan-T, unde am și construit niște momente cu actorii de la Teatrul Andrei Mureșanu la castelul Arcuș, de acolo am plecat la atelierul Theatre Networking Talents X New Stages Southeast la Craiova. Eu lucrez și ca fotografă și am documentat niște materiale care m-au bucurat foarte mult pentru Gen Revistă, am făcut o campanie foto pentru Reactor și am făcut și afișul propriului spectacol. Când le înșirui așa, pare un lanț neîntrerupt de activitate, dar de fapt am avut multe momente de așteptare între proiecte, hâcuri, perioade de stat în casă și înscrieri la concursuri pe care nu le-am câștigat. A fost un an ciudat, parcă pe muchia dintre deznădejde și încredere oarbă într-un viitor care încă mi-e neclar cum o să arate.
În ultimul timp ai locuit / lucrat în mai multe orașe din România. Ce impact au avut aceste deplasări pentru tine?
În ultima vreme m-am mișcat în mare parte între Cluj, București și Piatra Neamț, unde locuiește logodnicul meu, dar am avut și perioade mai lungi petrecute în alte orașe. De exemplu, m-am îndrăgostit de Sfântu-Gheorghe, mi se pare un oraș proaspăt, cu o scenă teatrală dinamică, am apucat și să îmi trezesc din morți competențele de maghiară.
Îmi place să merg la premierele colegilor și prietenilor mei și, neavând mașină, petrec destul de mult timp în autocare, mașini de pe Blablacar sau în tren – pe de o parte, îmi dau seama cât de fragilă e infrastructura de transport de care depind enorm de mulți oameni, mereu întârzie, se strică ceva, informațiile despre curse se găsesc greu. Pe de altă parte, asta obligă călătorii să fie solidari, să ne informăm unul pe celălalt acolo unde sistemul eșuează. Îmi plac întâlnirile astea în tranzit, e lucrul meu preferat la călătoriile mele dese, să intru în vorbă cu oamenii din jurul meu. Într-o perioadă foarte scurtă am cunoscut un jucător de poker profesionist, o doamnă care împlinise 101 ani, un bărbat a cărui soție tocmai îl părăsise pentru nașul de nuntă și o gașcă de copii din Humulești care încercau să mă păcălească să îi pup pe obraz. Mă uit la oamenii din jurul meu și mă gândesc, da, ei sunt spectatorii noștri, poveștile lor sunt atât de diverse, viețile lor sunt complicate, teatrul trebuie să fie conectat la realitatea lor, a comunității, nu să îi îndepărteze de marea artă. E practic efectul invers față de a-i vedea pe net, unde proximitatea persoanelor în feed îi egalizează - în persoană, diferențele dintre noi mi-i imprimă clar în minte prin individualitatea lor.
Lucrezi foarte mult cu actori tineri. Ce observi la lucrul cu ei?
Nu am lucrat prea mult cu actori de vârste diferite, deci ce spun nu e de natură comparativă. Dar mă uimește curajul colegilor mei actori, forța și creativitatea lor. Sunt foarte rezilienți, conștienți încă din școală că trebuie să lupte pentru locul lor într-un sistem teatral suprapopulat - când nu sunt primiți pe ușă, escaladează clădirea ca să intre pe geam, prin sistemul de ventilație, prin scurgerea din baie. Au și o conștiință socială tot mai puternică, sunt conectați la lume și nu se tem să ridice vocea împotriva nedreptății – spre exemplu, anul trecut o generație de studenți de la Cluj a reușit să îndepărteze un profesor abuziv care a chinuit foarte mulți tineri până atunci. Mulți colegi de-ai mei au vorbit despre abuzurile suferite în facultate public, iar acum instituția și-a asumat începerea unui audit intern de etică și integritate a procesului didactic. Nu știu cât va conta asta, dar îi privesc pe tinerii actori cu multă admirație și speranță.
Ce alte forme de artă reprezintă o influență majoră pentru tine?
Am făcut liceul Tonitza, cu gândul să fiu pictoriță. A fost o experiență care m-a îndepărtat foarte mult de idealul ăsta, aveam profesori care ne spuneau veșnica poveste cu artistul sărac lipit care stă în garaj iarna și îngheață cu pensula în mână. Între timp a apărut dragostea pentru teatru și nu a fost o alegere prea grea între aceste două pasiuni.
După facultate, unde m-am întâlnit cu o imagine mai sănătoasă a artistului contemporan interdisciplinar, care NU moare de foame în garaj, m-am vindecat ușor-ușor de scârba de a mai atinge pânza și am început să pictez din nou – prima mea comandă a fost portretul regizorului Andrei Măjeri (iarăși norocoasă). Sunt încă foarte atașată de tot ce înseamnă artă vizuală, mi-am scris licența despre imaginea teatrală și teatrul de imagine, iar în pregătirea unui spectacol colăjesc mereu moodboard-urimari și eclectice. Am învățat asta de la profa mea, Leta Popescu, prima care ne-a dat temă să creăm un spectacol imaginar fără să pornim de la un text. Mă inspiră foarte mult David Inshaw, Rae Klein, Sasha Gordon, sau din fotografie Alessandra Sanguinetti, Alec Soth, Leonard Suryajaya. Muzica e tot așa, un punct de pornire important, mă lămurește cum ar trebui să curgă ritmul unei scene: am construit finalul spectacolului-examen Medeea cu actrițele într-o singură seară în sala Maican, pe un cântec DakhaBrakha.
Povestește-ne despre un moment de satisfacție deplină de care ai avut parte ca regizor de teatru.
Sunt multe momente de satisfacție în meseria asta – deși nu am o experiență foarte vastă, îmi vine în minte cel puțin un moment per spectacol în care am simțit că eu și actorii lucrăm în tandem, ca o mașinărie simplă și eficientă în care propunerea lor vine în completarea indicației mele și totul escaladează. Ne dăm pase unul celuilalt. Ajungem umăr la umăr, e nevăzută forța care ne mișcă simultan, nu se irosesc vorbe, totul e foarte intuitiv și gândurile se reduc la: da, da, da, asta nu, aia da, da, da. Dar în umbra acestor momente de mare bucurie sunt mii de pași mici, stângăcii și încercări care nu duc nicăieri – nu putem sta să așteptăm inspirația cu, pardon, mâna-n cur.
Mă încântă și să revăd spectacolele după o pauză mai mare. Am avut, spre exemplu o mare satisfacție să revăd „8 Tați” la un an după premieră, să văd prospețimea actorilor, viața spectacolului dincolo de mine, chiar și cioacele inspirate. Zilele astea reluăm și „Un copil pe un litru de benzină” și abia aștept să văd ce surprize voi avea.
Ce rol joacă mentorii în dezvoltarea ta?
Am avut, în mare parte, profesori foarte buni, preocupați de individualitatea noastră. Îl pot numi mentor pe Radu Nica, susținerea lui e una de durată, sinceră, mereu plec câștigată din dialogul cu el. E un partener de discuție provocator, avem păreri diferite asupra multor subiecte și respectul pe care îl arată unui coleg de dezbatere a fost un model din facultate până acum. Nu a încercat să ne forțeze să aderăm la o metodă, dar ne-a impus o etică de muncă foarte serioasă, punctuală, empatică și curioasă spre toți artiștii cu care lucrăm – de la actori, scenografi, compozitori, coregrafi, toți cei care își pun amprenta pe spectacol. Nu ridică vocea, rezolvă conflictele cu atenție și înțelegere, e un exemplu pentru a face și cum zice și cum face popa. E cel mai mare curios față de teatrul viitorului și spune că de asta ne privește cu speranță – cred că asta e influența cea mai importantă pe care a avut-o asupra mea, să mă facă să cred că urmează să fac ceva important și proaspăt. E un sprijin imens să știi că e cineva care ține cu tine și generația ta.
Apoi, eu îi consider mentori și pe autorii cu care rezonez foarte profund, de la care am furat una sau alta: cărțile lui George Saunders au schimbat modul în care citesc o situație teatrală, din scrierile lui John Seymour despre grădinărit am extras cele mai bune sfaturi pentru scenă („Unde nu pui o floare, va crește o buruiană.”) iar Declan Donnellan mi-a dat motto-ul central în teatru și viață: „Ceea ce vezi e ceea ce ești.”
Ce înseamnă pentru tine, un tânăr regizor, nominalizarea la Premiile Uniter?
Sunt mândră că munca mea este validată, că așa poate ajunge la mai mulți oameni, sunt nominalizată într-o companie foarte bună, alături de colega și prietena Oana Jipa: am crescut împreună în trupa de liceeni Brainstorming și sunt onorată să fiu acolo lângă ea. Iar nominalizarea a fost posibilă doar mulțumită întregii echipe de la Teatrul de Stat Constanța, care m-a primit cu brațele deschise ca debutantă. Aș vrea să îmi pot asuma poziția de mare revoltată, să spun că sunt irelevante premiile astea, dar îmi amintesc anul trecut când ne-am strâns o gașcă mare la Reactor să ne uităm la Gală, să ne susținem favoriții, era ca la meci - bucuria câștigului cuiva care știi că muncește foarte mult. Asta e imaginea pe care aleg să o asociez cu Uniter-ul, oamenii ăia dragi adunați în fața televizorului, dezbătând recolta teatrală a anului.
Ce perspective de viitor ai? Există vreun teatru în care visezi să montezi?
Acum am un proiect în desfășurare cu dramaturga Teona Galgoțiu despre frica de viitor și apocalipsă, suntem încă în etapa de documentare, facem interviuri și simt că începe să capete formă. În urma D-Butan-T, voi monta la teatrul Andrei Mureșanu, unde abia aștept să merg, apreciez enorm colectivul și programele desfășurate acolo, implicarea în comunitate, încurajarea experimentului. Sunt multe teatre unde mi-ar plăcea să lucrez, nu vreau să îmi stric șansele enumerându-le, dar am proiecte la sertar construite cu o anumită trupă sau un anumit loc în minte. Aș vrea, mai ales, să continuu să lucrez cu colegii mei de generație, să facem ciudățenii sincere sperând că inventăm reinventăm ceva. Un actor foarte talentat și drag are o vorbă pe care o spune ca pe o glumă și ca pe o provocare: ne vedem pe scenă. Dacă am avut noroc până acum, sper ca el să nu se termine și da, să ne vedem pe scenă.
תגובות