în rolul lui Tristan din spectacolul Efecte Secundare
La 23 de ani ai deja în repertoriu destul de multe spectacole, atât în teatrul independent, cât și în teatrul de stat. Cum vezi de acum încolo cariera ta de actor? Spre ce anume țintești?
Nu cred că ar mai trebui să "țintesc undeva". Și dacă o fac, prefer să o fac în tihnă. Cred că mai important de atât este să mă bucur real de ce fac și să fiu mult mai recunoscător decât sunt acum. Dacă mă uit puțin în jur, îmi dau seama cât sunt de norocos, lucrez constant de când am venit la facultate și nu am motive reale de panică sau de supărare. Însă sunt într-o perioadă confuză, încerc să înțeleg cine Doamne Iartă-mă sunt. Mult timp nu mi-am dat voie să fiu preocupat și de viața personală, să fac mai mult din ce îmi place în afara zonei de muncă, nu mi-am satisfăcut nevoile de bază. Cred în sacrificii, dar cred și într-o igienă mentală, iar pentru cea din urmă e nevoie de echilibru; doar așa voi ajunge sa mă împlinesc, in timp, ca actor și ca om. Dar hai să răspund și la întrebarea propriu-zisă – țintesc spre a rămâne deschis, dornic, motivat și spre a lucra într-un mediu plăcut și profesionist. Și fie, vreau să fac film, mult film.
Ai spus că te consideri norocos, având constant oportunități de lucru. Însă care sunt problemele care apar în lipsa norocului și cum crezi că se pot rezolva?
Problema începe din facultate – suntem prea mulți și sunt prea puține locuri de muncă sau oportunități, mai ales după pandemie. Iar eu cred că asta e rădăcina. Apoi, pe plan administrativ, cred că ar trebui să se încerce o restructurare, să se rebrand-uiască cumva teatrul: să existe acoperire media, să se promoveze la TV teatrele independente sau anumite spectacole, pentru că altfel oamenii care NU se învârt în medii culturale nu prea știu cum să ajungă la tine. Stăm prea mult între noi, în bula noastră, și uităm să cunoaștem și alte aspecte ale vieții, alte perspective. Și dacă nu există fluxul ăsta de informație, nici banii nu cred că pot circula atât de ușor, nejustificându-se importanța investiției în teatru.
Iar din interior ar putea veni mai multe schimbări, printre care raportarea la muncă, care de multe ori lasă de dorit. Nu mă exclud nici pe mine; și eu mai am multe de învățat atât din punct de vedere etic, cât și tehnic, în spațiul muncii. Aș vrea să fiu mai calm și mai generos. Dar un mic pas ar fi să ne raportăm la actorie ca la o meserie și să nu ne mai dăm atâta importanță.
Cum te raportezi la munca ta de acasă?
Sunt un actor foarte meticulos în ceea ce privește lucrul de acasă cu textul. Încerc să descos fiecare situație în parte, să mă leg de detalii mici pentru a găsi soluții specifice, caut în permanență în alte zone de interes și fac research. A fi deschis cred că presupune să te lași inspirat. Îmi place foarte mult să stau pe text acasă. E partea mea favorită a meseriei, cred. Însă mi-ar plăcea să îmi asum odată și next step-ul, să duc mai departe această căutare. Sper că se va ivi ocazia curând.
Cum reușești să te îndrăgostești pe scenă?
Contează foarte mult cu cine lucrezi. Dacă există chimie, e suficient să privești atent acea persoană și să te întrebi de ce ai putea fi îndrăgostit, ce te atrage la acel om. Cumva te păcălești. Te agăți de niște lucruri de care nu te-ai agăța în mod normal în viața ta personală și le scormonești tocmai ca să crezi în ele.
În "Efecte Secundare" joci cu Oana [Jipa], care a fost colega ta. V-a ajutat faptul că vă cunoșteați dinainte?
Chiar avem o amintire frumoasă din liceu, din clasa a 12-a. Făceam pregătire în București pentru admitere și Oana [Jipa] a venit să mă ia de la gară, nu cunoșteam orașul pe atunci. Apoi ne-am dus într-un parc și vorbit despre meserie, despre ce ne place și, la un moment dat, mi-a spus că și-ar dori să fie nominalizată la Uniter, iar eu îi spuneam că vreau la Hollywood. Cred că se vede cine era mai ancorat atunci în realitatea meseriei noastre. Dar toate visele astea cred că ne-au motivat. Iar acum, mi se pare foarte amuzantă coincidența – faptul că între noi a existat dinamica asta de câțiva ani și că s-a concretizat într-un arc temporal în spectacolul de la Unteatru, un loc în care mi-am dorit să lucrez încă din anul întâi. Și da, ne ajută foarte mult la lucru, mai ales că e prima oară când lucrăm împreună. Fiind prieteni, ne-a fost mult mai ușor să comunicăm unul cu altul și să facem niște concesii – să renunțăm puțin, ca într-o relație, la tabieturile noastre și să le acceptăm pe ale partenerului.
Kommentare