Scenograf // Theodor Niculae este unul dintre tinerii care a reușit deja să își facă o carieră în domeniul scenografiei, având atât proiecte în București, cât și în alte orașe ale țării.
Povestește-ne puțin despre cum a apărut scenografia în viața ta și ce te satisface cel mai tare la această meserie.
Scenografia a apărut întâmplător în viața mea. Mutat din Giurgiu la București pentru a studia artă plastică la „Tonitza”, eram convins că drumul pe care o să-l aleg are legătură cu grafica. Regula în liceu este că în clasa a XI-a trebuie să îți alegi o secție specifică (sculptură, artă monumentală, ceramică, grafică,...), iar eu eram convins că voi face gravură toată viața mea, urmărind să intru la secția de grafică.
Deși nu îmi aduc aminte contextul, tatăl celui mai bun prieten dintre ai mei, mi-a propus să iau în considerare grupa de scenografie. Nu am acordat importanță acestui sfat pentru o perioadă destul de mare de timp, dar, treptat, ideea a început să-mi surâdă. Am decis – complet bizar, că voi aplica la secția condusă de primul profesor pe care îl voi vedea (oriunde altundeva decât în școală). Drept urmare, l-am întâlnit pe profesorul de scenografie în metrou spre Pipera.
Cu viitorul ales de soartă am continuat învățând scenografie, încă din liceu. Circulă acest mit în familia mea nucleală, conform căruia debutul scenografic nu s-a produs în trecutul recent, ci, atunci când aveam 5 ani și m-am urcat la o oarecare serbare pe scenă și am început să mut obsesiv un brad de Crăciun. Adevărul cred că este undeva la mijloc.
La liceu am început prin a mă juca, a lua totul ca pe un univers imaginar, în care, fără vreo concretețeanume, spațiul și corpurile din spațiu pot fi exact așa cum îmi doream. Marea lovitură din acea perioadă a fost un „Don Juan”, după Molière, pe care îl făcusem pe cât se poate de punk: cu sex, droguri, gunoaie, violuri și Black Sabbath.
După cinci ani, poate nu chiar atât de punk, am realizat cum universul imaginar prinde viață, la propriu, pe scenă. În urma unei atente analize tehnice, tot ce iți închipui se poate realiza. Natura efemeră a unui decor, a unui spectacol, în general, este ceva provocator și puternic, suficient de puternic încât să te lase legat de oameni și de locuri pentru foarte multă vreme.
În afară de teatru și film, există și alte domenii unde ți-ar plăcea să integrezi scenografia?
Nu știu exact să-ți răspund la asta. Consider că scenografia trebuie să integreze în ea mai multe domenii. Sigur, putem discuta despre calitatea scenografiei unui spațiu arhitectural, unde cred necesar acest blend, sau, spre exemplu, nu știu cu cât ar ajuta un spațiu scenografic la Mega Image, unde totul trebuie să fie cât mai practic și mai coherent din punct de vedere vizual.
Am afirmat că scenografia trebuie să conțină alte domenii deoarece consider impetuos necesar ca scenograful să poată analiza în adâncime subiectul documentării lui. Dacă tot am vorbit de supermarketuri, în cazul în care acțiunea se petrece la un supermarket, îți iei carnețelul și te plimbi o oră printre raioanele cu zarzavat și legume congelate, analizezi oamenii, universul sonor, culorile. Abia după ce-ți compui acest tablou poți să gândești ceva pertinent, chiar dacă muți acțiunea de la supermarket pe un câmp de floarea soarelui.
Ce te inspiră și care sunt sursele tale principale de research? Cum reușești să aduni idei pe care apoi să le transformi în imagini vizuale?
De multe ori nu știu ce mă inspiră. Mai bine spus mă inspiră tot. Când lucram la „Cloaca”, spectacol în regia lui Theodor Cristian Popescu la Nottara, știam că dintr-o singură camera (cea în care se petrece acțiunea), trebuie să compun un întreg univers în care patru bărbați se confruntă cu probleme ciudate, precum și cu propria lor masculinitate.
Fiind vorba despre o singură camera (pe care voiam să o păstrez destul de fidel cu spațiul propus de dramaturga Maria Goos), arsenalul meu de mijloace de exprimare artistice era destul de modest. M-am concentrat pe lemn, pentru că văzusem, prin Constanța, o casă veche eminamente din lemn. Lemnul este un material cald, el primește căldura corpurilor ce-i stau în apropiere.
Mi-am amintit apoi de un pavilion construit de Zumthor la Hanovra, în 2000, pentru Word Expo. A folosit bârne orizontale de lemn și fire subțiri de oțel pentru prinderi. M-a inspirat mult, mi s-a părut mișto combinația dintre lemn ca material dominant, aproape ca monomaterial, și subțiri accente metalice, a unui material rece; era perfect pentru a arăta ceea ce voiam: o aparentă căldură prin care se strecoară răceală, o simplă antiteză, eficientă totuși.
M-am uitat la case olandeze, pe internet sau prin biblioteca de albume de artă pe care o tot asediez cu cărți de vreo 7 ani. M-am mai uitat la mobila olandeză de upper class și la berea olandeză (deși am ajuns să folosesc, din motive practice, bere italienească).
Am construit un soi de buncăr din lemn, un spațiu mai jos de linia solului în care coborai, pe o treaptă îngustă, deja turnată în beton în sală.
M-am gândit la sunetul spațiului, la cum rezonează asemenea unui instrument muzical (ca orice alt spațiu, diferența fiind doar de intensitate) la momentul contactului cu muzica lui Andrei Raicu care macină lemnul parcă, o ardere lentă.
Când am ales mobilierul l-am ales gândindu-mă la regie, elementul cel mai important din ecuația unui spectacol. Canapelele, de exemplu, aveau un șezut amplu, corpurile se pierdeau și se lăsau adânc în ele, în această ambianță aparent atrăgătoare.
Ca să concluzionez, sunt mulți factori pe care îi iau în calcul atunci când transpun ceva din punct de vedere spațial. Inspirația apare, de cele mai multe ori, atunci când nu o cauți, atunci când ușa rotativă de la intrările din mall-uri te fac să iți imaginezi un întreg decor cu uși rotative imense, așa cum am pățit-o când am montat „Lacrimile amare ale Petrei von Kant” cu Radu Nica, la TAM, în Sfântu Gheorghe. Am realizat după premieră, când am ajuns în București și am mers iar să cumpăr mâncare pentru Arte, cățelușa mea.
Există vreun stil specific pe care îl urmărești?
Îmi place foarte mult zona teatrului german, cred că mă inspiră mult. Ca stil, ce-i amuzant este că nu credeam, sub nicio formă, că am vreunul, în pofida prietenilor și criticilor care îl îndreptau spre un oarecare tip de minimalism. Îmi place să concep spații simple, puternice și restrânse către nucleu. Nu îmi place să încarc cu multă recuzită ce stă moartă în scenă sau să îmi luminez spațiile în miliarde de culori și situații diferite de lumină.
Eu nu numesc stilul meu minimalist, ci un stil al spațiului simplu, al spațiului auster. Compun spații având în cap cât mai multe posibilități pentru regizor sau coregraf, dar cu obiecte puține. Sunt puțin maniac când vine vorba de lumină, ea dă viață spectacolului. De multe ori am volumetrii mari și simple, goale. Dacă simt că lumina nu activează spațiul o iau razna.
Mă pasionează foarte mult istoria artelor. Introduc mereu referințe arhitecturale sau de design în spațiile și costumele pe care le fac. Nu știu dacă se observă, dar vorbesc foarte puțin despre costume. După mine, ele sunt complementare spațiului și, la rândul lor, se compun pe corpurile actanților. Corpul este, de fapt, principalul lucru la care raportez toată activitatea mea, fie că este vorba de spațiu sau de costum.
Întâlnim pe parcursul vieții anumiți oameni care ne deschid ochii către noi lumi. Tu ai avut o astfel de întâlnire miraculoasă care te a ajutat în cariera / viața ta personală?
Oricât încerc în a nu-ți răspunde prin celebrul răspuns în care zic că: „fiecare persoană cu care am lucrat a contat deoarece am avut de învățat de la fiecare câte ceva, fie că a fost mai mult sau mai puțin”, nu cred că pot răspunde altfel. Cum ziceam și printre primele propoziții ale acestui interviu, a fost suficient ca tatăl lui Nichita să-mi zică că m-aș potrivi la scenografie. Poate că asta este o întâlnire miraculoasă. O altă persoană căreia i-aș mulțumi pentru micile mele reușite de până acum ar fi Silvia, fosta mea iubită. Lăsând la o parte tragediile de la 20 de ani, mi-a dat încrederea de a avea curajul să fac chestii (în general) și a fost atât de puternic acest curaj pe care mi l-a dat, încât încă mai am și acum puțin din el. Dar, ca să termin printr-o judecată de mare valoare, este important să fim atenți la cei din jurul nostru, un mesaj cu precădere pentru oamenii de teatru. Adică e fun să zicem că „vivre est un acte egoiste”, dar teatrul e despre oameni, în primul rând, și suntem nevoiți să jonglăm cu egoismul și cu opusul lui, oricare ar fi acela.
Care este proiectul cel mai drag ție de până acum? Povestește-ne cum a decurs procesul de lucru.
Greu să decid. Am lucrat, acum ceva vreme, cu Sigal Zouk și Jan Burkhardt, coregrafi stabiliți la Berlin, într-un proiect al Centrului Național al Dansului București. A fost un fel de freestyle la sala Omnia, fosta sală de congres a P.C.R, un mix de teatru, film și performance site-specific. Am avut multe de învățat din întâlnirile cu acești artiști, însă totul acoperit de simplitate și căldură.
Sigal a dansat cu Batsheva, Sasha Waltz, Meg Stuart, ș.a., Ian, profesor asociat al universităților din Copenhaga, Stockholm, Köln și un artist intrer-disciplinar grozav. Am avut de făcut un film despre corp în spațiu, spațiu în corp, sau spațiu și corp. Nu știam exact de unde vom pleca în tot acest demers. Am descoperit spațiul, degradat și gol.
Am căutat istorii, arhivă și amprente ale spațiului. Din ’89, găurile făcute de gloanțe încă sunt adânci pe lângă geamurile înguste ale laturii clădirii ce este vis-a-vis de Ministerul Apărării Interne.
Cred că cel mai important în dinamica unei echipe este un schimb pe care, sincer să fiu, nu îl pot nișa sau îndrepta către un anumit palier. Un schimb total, dacă îi putem zice așa. Construirea unui act artistic performativ are nevoie, astfel încât să supraviețuiască, de acest schimb total în care fiecare membru oferă și preia energie. Compunându-se acest mediu, atmosfera este una propice creației.
Tot proiectul a durat o săptămână, timp în care acel spațiu gol și părăsit a primit înăuntrul lui corpuri. Automat, au urmat interacțiunile amintite mai sus, dintre spațiu și corp, cu toate valențele aferente.
Iar acum spune-ne despre un proiect care s-a simțit mai degrabă ca o provocare. Cu ce ai rămas în urma acestei experiențe?
Depinde foarte mult ce înseamnă provocare. Consider că provocările nasc un spectacol, ele se compun într-un cumul de reușite (sau nu!) pe scândura scenei. Recunosc că se mai ivesc proiecte pe care le accept dar față de care nu simt o mare atracție, căci în toată ecuația asta este vorba și despre atracție. Când simt că ceva nu e pentru mine, că subiectul nu este în zona mea de căutare sau dacă pur și simplu e un text pe care nu pot face nimic, mă retrag. A te retrage dintr-un proiect poate să fie ceva superb, chiar dacă poate suna ironic.
Nu îmi plac proiectele în care sunt executant, un simplu mijloc prin care creatorul în cauză (regizor, coregraf, ș.a.) reușește șă își impună 1:1 conceptul, fără a mai lăsa la liber anumite decizii ce trebuie luate de scenograf sau de colectivul actului artistic. M-am retras din câteva proiecte, nu-mi spuneau nimic și nu știam ce pot să ofer.
Mă enervez foarte rău dacă ceva nu-mi convine, probabil este un semn că-mi pasă. Ce-i drept, nu prea există o cale de mijloc între păsare și nepăsare, ori îmi pasă într-atât de tare încât nu dorm noaptea, ori nu-mi pasă și dorm foarte bine noaptea. În ultimele luni am fost norocos, nu am dormit prea bine.
Mai sunt cazuri în care, din cauza vârstei, simt că nu sunt luat în serios, în totalitate și apar glumițe sau ironii. Am mai făcut și referate (hârtii în care aduci la cunoștință comportamentul unor angajați), am mai glumit autoironic, dar, cel mai mult cred într-o încredere bilaterală pe care o poți câștiga prin rafinamentul unui comportament îngăduitor.
O altă provocare este cea a bugetului. S-a discutat atât de mult timp despre lipsa bugetului în teatre, încât nu voi mai reitera această discuție. Creativitatea și bugetul sunt direct proporționale, așa îmi place să gândesc din când în când, atunci când este nevoie.
Comments