în rolul lui Connie din spectacolul Efecte Secundare
Îți place să fii actriță?
Da :)
Și de ce îți place?
În primul rând, pentru că îmi place foarte mult ficțiunea; orice nu are legătură cu realitatea în mod direct mă fascinează. De multe ori îmi place și din motive mai egoiste. Atunci când repet, mă pun în situații în care aflu lucruri despre mine pe care în mod normal le amân. Dar îmi place tot – îmi place să vin la teatru, să stau la cabină, să repet. Și atunci când lucrez la un spectacol chiar pune monopol pe viața mea. De exemplu, când repetam la "Efecte Secundare", mă gândeam tot timpul la creier, la cum reacționez și analizam lucrurile într-un fel specific piesei, chiar și când ieșeam cu prietenii.
Ai anumite nevoi/fantezii pe care cauți să le împlinești în viitorul apropiat?
Nevoia de lucru și de continuitate, în primul rând; e o nevoie efectivă să lucrez, să repet, să joc, fără să existe timpi morți. Cât despre fantezii, am foarte multe și mă panichez uneori când am impresia că trece timpul și eu nici nu simt că m-am apropiat de ele. Cu piese sau roluri nu am neapărat, dar sunt echipe sau anumiți regizori la care visez. Dar concret, aș vrea foarte tare să fac și spectacole de teatru fizic.
Ți-ar plăcea să călătorești cu activitatea de actriță?
Da, foarte mult. Dar sunt cumva într-o dilemă pentru că îmi doresc foarte mult să mă angajez și să aparțin de o trupă. Mi se pare foarte frumos procesul de a lucra mai multe spectacole cu aceiași actori pentru că se ajunge la un alt tip de vulnerabilitate. Când ești în teatrul independent sau pur și simplu în afara unei trupe, tot timpul o iei de la zero pentru că echipa se schimbă. Dar într-un colectiv în care oamenii se cunosc foarte bine, au așteptări unii de la alții și au o relație bazată pe încredere și admirație, cred că rolurile au un potențial mult mai mare de a înflori.
Ai un teatru anume care te fascinează?
De câțiva ani am un soft spot aparte pentru teatrele maghiare. Mă fascinează cât de expresivi sunt actorii. Am văzut la un moment dat un spectacol la Teatrul Tamási Áron, unde nu pun supratitrări decât la cerere, și am rămas șocată de cât de clar mi s-a părut că am înțeles. Pentru că de fapt, limbajul corpului e mult mai bogat și de multe ori chiar emoționează mai tare decât cuvântul. Uite și asta ar fi o fantezie – o coproducție cu actori care nu vorbesc limba română.
Ce calități apreciezi la oamenii din jur care lucrează în acest domeniu?
Cel mai mult apreciez oamenii care nu întârzie. E important să-ți pui problema că atunci când vii să repeți, e un timp valoros și pentru tine și pentru toată lumea implicată; e un timp care trebuie prețuit și respectat.
Îmi mai place foarte mult când văd actori care se poartă frumos cu întreg colectivul teatrului. La un moment dat, când eram încă la liceu, am văzut-o pe Ada Galeș că a dus bomboane doamnelor cabiniere și mi-a rămas în minte. Și de atunci, când am avut ocazia, am făcut și eu asta.
Ce îndrăgești cel mai tare la "Efecte Secundare"?
E un spectacol la care am tot timpul emoții cumplite. Mă aduce foarte tare cu picioarele pe pământ să am emoțiile astea chiar și cu o săptămână înainte de reprezentație. Și mă ajută să fiu cinstită, să fiu prezentă. Îmi place mult starea asta febrilă mai ales pentru că după spectacol simt că s-a reglat ceva și în interiorul meu.
Te bucuri că ai fost nominalizată la UNITER?
Da, m-am bucurat foarte tare. Apoi gândul mi-a zburat imediat la Vlad [Ionuț Popescu], dar el știe că e o nominalizare pe care o împărțim. Dar da, m-am bucurat foarte tare pentru că m-a făcut să mă gândesc că deși e o perioadă mai înceată, drumul e bun. Știu că părerea generală este că premiile nu contează, dar mie mi se pare că sunt o recunoaștere din partea unor oameni care știu meserie.
Comments