în rolul lui Warren din spectacolul Tinerețea Noastră
Care sunt trei obiecte care te trimit instant cu gândul la copilărie?
Sigur că ar fi ceva legat de scrimă, am făcut scrimă o bună bucată de timp și mi-a marcat cumva copilăria, tinerețea. Deci aș alege adidașii de scrimă. Apoi, mă simt nevoit să mă duc spre ceva legat de muzică, așa că o să aleg pana de chitară, mereu am o pană de chitară în portofel. Iar al treilea obiect: o minge, care îmi amintește de verile în care ieșeam cu tata și fratele meu și ne jucam tenis de picior în Herăstrău.
Care a fost momentul când ai realizat că s a încheiat copilăria ta?
Copilăria mea s-a încheiat prematur. Făcând sport de performanță de la o vârstă foarte fragedă, m-am maturizat timpuriu; sportul te responsabilizează într-un fel.
În același timp, încă mă consider extrem de copilăros și cred și sper că o să rămân mereu așa. Iar ca să punctez un moment concret, cred că ultima treaptă de maturizare a fost terminarea facultății - când m-am izbit de problemele reale: lipsa de lucru, multă așteptare, dar și de lucruri care mă încântă teribil, cum ar fi tot felul de recunoașteri ale muncii mele la care țin foarte mult.
Ce similarități există între tine și Warren și cum te raportezi la acest rol?
Sunt Warren. Cu totul. Sigur că sunt mai mult de atât. Am ales să exploatez anumite părți din mine pentru a juca rolul ăsta, dar sunt el întru totul. Am avut șansa de a juca un rol scris cu mult talent și experiență, un rol complex în care trebuie să iei multe decizii. Am încercat să îmi pun o oglindă în față și să mă gândesc în ce fel văd eu parcursul lui Warren în poveste. Apoi am luat deciziile pe care le-am luat, care diferă mai mult sau mai puțin în fiecare reprezentație și deci, e o părticică din mine mereu pe scenă de la 19 la 21h30 când joc “Tinerețea Noastră”. Dar asta doar pentru că mi-a permis rolul să fie așa.
Cum a apărut teatrul în viața ta?
M-am simțit foarte acceptat de comunitatea asta - de profesori, de colegii mei. M-am simțit poate pentru prima dată cu adevărat acceptat, înțeles și iubit de către oameni care nu sunt familie. Așadar m-am îndrăgostit cutremurător de tare de lumea teatrului și nu am mai avut timp de nimic altceva.
Tinerețea lui Warren pare a fi foarte spontană și ludică. Tinerețea ta cum e? Și a celor din jur?
Eu privesc foarte serios meseria asta pe care am ajuns să o fac. Sunt foarte conștiincios, foarte tocilar, tocmai pentru că iubesc foarte mult ce fac și cumva vreau să slujesc treaba asta - teatrul, filmul. E un fel de basm pe care îl ador și muncesc foarte mult pentru a înțelege fiecare poveste în parte. Deci, tinerețea mea este “afectată” de muncă, într-un sens foarte plăcut, sunt fericit muncind. Nu pot să zic însă că sunt atât de ludic și poate că nu mă distrez atât de mult. Seriozitatea mă face să nu mă joc prea mult în viața mea, dar mă joc pe scenă. Sigur că am momente când mă bucur că trăiesc, că sunt tânăr și fac toate prostiile pe care trebuie să le fac și atunci mă distrez iresponsabil, cum o fac majoritatea tinerilor. Dar în final sunt foarte atras de muncă, iar asta îmi aduce, evident, împliniri și bucurii. Acum sunt obișnuit cu ritmul ăsta alert de lucru și îmi caut echilibrul în simplitate. Iar legat de tinerețea celor din jur, nu aș știi să analizez generația mea, dar cred că mi-ar plăcea să împart cu mai mulți oameni nevoia de performanță.
Cum îți păstrezi sinceritatea față de sine?
Nu mă întreb mereu dacă sunt sincer cu mine. La cât de rapidă e viața sunt rare momentele când îmi iau o pauză să fac introspecție. Mi-ar plăcea să fie așa. Totuși, am ocazia să fac asta când lucrez la ceva; atunci îmi pun tot felul de întrebări: “Sunt sincer? Sunt îndeajuns de real?”. Cred că e greu să ai procesul ăsta constant în viața ta, cred că te consumă foarte mult, însă mi-ar plăcea să fiu mai în contact cu ce simt și ce gândesc. Înainte de un spectacol mă întreb cine sunt, de ce fac ceea ce fac, ce urmează, etc. Mă întreb aproape ca într-o rugăciune. În viața mea mi-e greu să mă aplec atât de mult asupra problemei.
留言